(P) Prevederi legislative in sectorul constructii

Dipl.Jr.Sorin Ovidiu Anghel

Legislatia  de securitate si sanatate in munca este componenta a sistemului de reglementari prin care se urmareste asigurarea protectiei cetatenilor, respectiv segmentul specific de populatie activa, impotriva riscurilor de accidentare si/sau imbolnavire profesionala generate de prestarea oricarui proces de munca. 
 In tarile din cadrul Uniunii Europene lucratorii sunt protejati impotriva riscurilor de accidentare si imbolnavire profesionala prin Directiva cadru 391/1989. Principiul de baza al directivei este prevenirea accidentelor, ceea ce implica evaluarea riscului de catre angajator si impune acestuia obligatia de a asigura securitatea si sanatatea angajatilor in toate aspectele legate de munca.

Legislatia nationala in domeniul securitatii si sanatatii in munca transpune directivele Uniunii Europene. 

Sistemul legislativ national cuprinde:
• Legea securitatii si sanatatii in munca nr. 319/2006
• Normele metodologice de aplicare a legii Sănătății și Securității în Muncă – H. G. 1425/2006
• HG–uri referitoare la cerintele minime de securitate si sanatate in munca pentru riscuri specific
La nivel national, Legea securitatii si sanatatii in munca, L319/2006, indeplineste rolul de lege fundamentala in domeniu si stabileste cadrul general, principiile si regulile de baza pentru promovarea securitatii si sanatatii lucratorilor la locul de munca.

Angajatorul  are obligatia de a asigura securitatea si sanatatea lucratorilor in toate aspectele legate de munca, si anume sa ia masurile necesare pentru asigurarea securitatii si protectia sanatatii lucratorilor; prevenirea riscurilor profesionale; informarea si instruirea lucratorilor; asigurarea cadrului organizatoric si a mijloacelor necesare securitatii si sanatatii in munca.

Implementarea acestor masuri se va face pe baza urmatoarelor principii generale de prevenire: evitarea riscurilor; combaterea riscurilor la sursa; evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate; adaptarea muncii la om, in special in ceea ce priveste proiectarea posturilor de munca, alegerea echipamentelor de munca, a metodelor de munca si de productie, in vederea reducerii monotoniei muncii, a muncii cu ritm predeterminat si diminuarii efectelor acestora asupra sanatatii; adaptarea la progresul tehnic; inlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai putin periculos; dezvoltarea unei politici de prevenire coerente care sa cuprinda tehnologiile, organizarea muncii, conditiile de munca, relatiile sociale si influenta factorilor din mediul de munca; adoptarea, in mod prioritar, a masurilor de protectie colectiva fata de masurile de protectie individuala; furnizarea de instructiuni corespunzatoare lucratorilor.

HOTARAREA DE GUVERN NR. 300/2006 privind cerintele minime de securitate si sanatate pentru santierele temporare si mobile, transpune in legislatia romana prevederile Directivei 92/57/CEE privind cerintele minime de securitate si sanatate pentru santierele temporare si mobile
In indeplinirea atributiilor, coordonatorii de securitate si sanatate trebuie:
a) sa participe la toate etapele de elaborare a proiectului si de realizare a lucrarii;
b) sa fie invitati la toate intrevederile care privesc elaborarea proiectului si realizarea lucrarii;
c) sa primeasca si, daca este cazul, sa solicite managerului de proiect si antreprenorului elementele necesare indeplinirii sarcinilor sale;
d) sa intocmeasca si sa tina la zi registrul de coordonare.

Planul de securitate si sanatate:
Inainte de deschiderea santierului beneficiarul lucrarii sau managerul de proiect trebuie sa asigure planul de securitate si sanatate. Acesta face parte din proiectul lucrarii si trebuie sa fie adaptat continutului acestuia.

Planul de securitate si sanatate trebuie sa contina:
a) informatii de ordin administrativ care privesc santierul;
b) masurile generale de organizare a santierului;
c) identificarea riscurilor si descrierea lucrarilor care pot prezenta riscuri;
d) masuri specifice de securitate in munca pentru lucrarile care prezinta riscuri;
e) amenajarea si organizarea santierului inclusiv a obiectivelor edilitar – sanitare, modalitati de depozitare a materialelor, amplasarea echipamenetelor de munca prevazute de antreprenori si subantreprenori pentru realizarea lucrarilor proprii;
f) masuri de coordonare stabilite de coordonatori in materie  de securitate si sanatate;
g) obligatii ce decurg din interferenta activitatilor care se desfasoara in perimetrul santierului si in vecinatatea acestuia;
h) masuri generale pentru mentinerea santierului in stare de curatenie si ordine;
i) indicatii practice pentru acordarea primului ajutor;
j) modalitati de colaborare intre antreprenori, subantreprenori, lucratori independenti;

Masurile de coordonare stabilite de coordonatorii de securitate si sanatate trebuie sa se refere la:
a) caile sau zonele de deplasare ori de circulatie orizontale si verticale;
b) conditiile de manipulare a diverselor materiale in particular, in ceea ce priveste interferenta instalatiilor de ridicat aflate pe santier sau in vecinatatea acestuia
c) limitarea manipularii manuale a sarcinilor;
d) delimitarea si amenajarea zonelor de depozitare a deseurilor materiale;
e) conditiile de depozitare, eliminare sau evacuare a deseurilor ai a materialelor rezultate din daramari, demolari si demontari;
f) conditiile de ridicare a materialelor periculoase utilizate;
g) utilizarea mijloacelor de de protectie colectiva si a instalatiei electrice generale;
h) masurile care privesc interactiunile de pe santier;
Fiecare antreprenor sau subantreprenor trebuie sa elaboreze propriul plan de securitate si sanatate pe care il pune la dispozitia managerului de proiect, beneficiarului sau coordonatorilor de securitate.

Registrul de coordonare: cuprinde ansamblul de documente redactate de coordonatorii in materie de securitate si sanatate, informatii privind evenimentele care au loc pe santier, constatarile efectuate si decizile luate.

Coordonatorii in materie de securitate si sanatate trebuie sa prezinte registrul de coordonare, la cerere, managerului de proiect, inspectorilor de munca si inspectorilor sanitari. Registrul de coordonare trebuie pastrat 5 ani de la data receptiei finale a lucrarii.

Declaratia prealabila:
Beneficiarul lucrarii sau managerul de proiect trebuie sa intocmeasca o declaratie prealabila in urmatoarele situatii:
a) durata lucrarilor pe santier este mai mare de 30 de zile si pe santier lucreaza simultan mai mult de 20 de lucratori;
b) volumul mare de lucru estimat este mai mare de 500 de oameni/zi. Declaratia al carei continut este stabilit de Hotararea de Guvern 300/2006  in anexa 3, se comunica inspectoratului teritorial de munca pe raza caruia se vor desfasura lucrarile cu cel putin 30 de zile inainte de inceperea acestora;

Coordonatorii in materie de securitate si sanatate:
Coordonatorii in materie de securitate si sanatate sunt desemnati pe durata elaborarii proiectului si pe durata realizarii lucrarii existand posibilitatea desemnarii aceleiasi persoane.
Hotararea stabileste competenta necesara exercitarii functiei:
1. experienta profesionala de minim 5 ani in arhitectura, constructii sau conducerea santierelor;
2. formarea specifica de coordonator in materie de securitate si sanatate, actualizata la fiecare 3 ani.
Atributiile coordonatorilor in materie de securitate si sanatate pe durata realizarii lucrarii sunt:
a) sa coordoneze aplicarea principiilor generale de prevenire si de securitate la alegerea solutiilor tehnice si organizatorice in scopul planificarii diferitelor lucrari sau faze de lucru care se desfasoara simultan sau succesiv;
b) sa coordoneze punerea in aplicare a masurilor necesare pentru aplicarea planului de securitate si sanatate;
c) sa adapteze sau sa solicite eventualele adaptari ale planului de securitate si sanatate in functie de evolutia lucrarilor;
d) sa organizeze cooperarea intre angajatori, inclusiv a celor care se succed pe santier si coordonarea activitatii acestora privind protectia lucratorilor;
e) sa coordoneze activitatile care urmaresc aplicarea instructiunilor de lucru si de securitatea muncii;
f) sa ia masurile necesare pentru ca numai persoanele abilitate sa aiba acces pe santier;
g) sa stabileasca in colaborare cu managerul de proiect si antreprenorul masurile generale aplicabile santierului;
h) sa tina seama de toate interferentele activitatilor din perimetrul sau vecinatatea santierului;
i) sa stabileasca impreuna cu antreprenorul obligatiile privind utilitatea mijloacelor de protectie colectiva, instalatiile de ridicat sarcini, accesul pe santier;
j) sa efectueze vizite comune pe santier cu fiecare antreprenor sau subantreprenor inainte ca acestia sa redacteze planul propriu de securitate;
k) sa avizeze planurile de securitate si sanatate elaborate de antreprenori si modificarile acestora

Hotararea Guvernului stabileste obligatiile beneficiarului, ale managerului de proiect, lucratorilor independenti si ale angajatorilor.

Informarea, consultarea si participarea lucratorilor

Lucratorii si reprezentantii lor trebuie sa fie informati asupra masurilor ce trebuie luate pentru securitatea lor pe santier. De asemenea, lucratorii si reprezentantii lor trebuie sa fie consultati si sa participe tinand seama de gradul de risc si de importanta santierului potrivit legislatiei in vigoare.

Articol publicat si pe site-ul: http://www.incasa.ro   

(http://www.incasa.ro/_P__Prevederi_legislative_in_sectorul_constructii_6287_648_1.html)

Cunoaşterea lui Dumnezeu

Adeseori, în viaţa noastră de zi cu zi, se întâmplă să auzim cuvinte cu referire la cunoaşterea lui Dumnezeu. Expresii ca „eu îl cunosc pe Dumnezeu”, „vrei să-L cunoşti pe Dumnezeu” sau „L-am cunoscut pe Dumnezeu”, ca şi multe altele asemenea lor, probabil că nu sunt straine de auzul sau văzul tău, cititorule. De aceea, articolul de faţă va trata această temă a cunoaşterii lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, cum Îl putem cunoaşte noi pe Dumnezeu?

Pentru aceasta. Vom face apel tot la învăţătura de credinţă a Bisericii. Mai întâi, dacă socotim după calea de cunoaştere, în principal există 2 căi de cunoaştere a lui Dumnezeu: cunoaşterea naturală şi cea supranaturală.

Cunoaşterea naturală face referire la faptul că putem cunoaşte pe Creator dacă luăm bine aminte la creatură. Căci orice creaţie poartă în sine ceva din creator. De aceea, Sf. Apostol Pavel le scria romanilor: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire. . . „(Rom 1, 20). Prin aceasta, Biserica ne învaţă că putem descoperi pe Dumnezeu prin creaţia sa, adică întregul univers ne vorbeşte despre Creator.

Cunoaşterea supranaturală se mai numeşte şi Revelaţie supranaturală, adică descoperirea pe cale supranaturală a lui Dumnezeu. Dar ce înseamnă supranatural? Termenul nu are nici o legătură, aşa cum am crede la prima vedere, cu vreo forţă paranormală sau cu fenomene magice. Expresia vrea să arate un modul de cunoaştere mai presus de cel anterior, adică Dumnezeu care s-a descoperit pe sine oamenilor. Aici avem de a face nu cu o cunoaştere din făpturi, ci o cunoaştere din voia Lui Dumnezeu. În acest fel, Biserica afirmă că există două căi de Revelaţie supranaturală, şi anume: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Asupra Sfintei Scripturi nu există dubii sau polemici, cu toţii fiind de acord că ea reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu păstrat în scris, mai cu seamă în Sfintele Evanghelii. Dar ce reprezintă Sfânta Scriptură? Ea este de fapt o colecţie de cărţi scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt de către autori diferiţi, colecţie ce păstrează adevăruri de credinţă, învăţături, precum şi anumite relatări istorice (Scriptura are şi un aspect de document istoric). În principal, Scriptura este împărţită în Vechiul şi Noul Testament, momentul de demarcaţie clară între aceste două etape fiind naşterea Mântuitorului Hristos. Întrucât nu orice carte scrisă este demnă de a fi prezentă în colecţia Scripturii, alcătuirea ei a fost stabilită în comun acord de către întreaga Biserică. Astfel, s-a stabilit că există 39 de cărţi canonice ale Vechiului Testament, la care se mai adaugă alte 13 cărţi şi fragmente necanonice, dar ziditoare de suflet; precum şi 27 de cărţi canonice ale Noului Testament.

În schimb, când vine vorba de Sfânta Tradiţie, aici există numeroase păreri, polemici, definiţii şi controverse. Unii înţeleg Tradiţia ca un ansamblu de obiceiuri şi ritualuri religioase şi nu numai, care stau în legătură cu credinţa. Alţii, consideră Tradiţia ca ceva păstrat din bătrâni, în vreme ce sunt şi unii care nu dau nici o importanţă acestui aspect.

Corect însă, din punct de vedere teologic, Sfânta Tradiţie reprezintă de fapt totalitatea învăţăturilor de credinţă revelate, care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, dar care completează Sfânta Scriptură şi care s-au transmis de la Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli prin viu grai sau prin alte documente ale vremii. Aici putem cuprinde hotărârile celor 7 mari Sinoade Ecumenice (asupra cărora întreaga Biserică a fost de acord), scrierile Sfinţilor Părinţi, scrierile liturgice, rânduielile cultice, monumente de artă bisericească precum şi mărturisiri de credinţă ale Bisericii. Este de la sine înţeles că întreaga Scriptură nu putea cuprinde toată învăţătura despre Dumnezeu, lucru remarcat şi de Sf. Apostol Ioan care zice: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin.”(Ioan 21, 25) iar în alt loc spune: „Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta.”(Ioan 20, 30). Dacă lucrurile stau aşa, atunci cum putem şti care scrieri şi documente sunt bune de păstrat în Tradiţie şi care nu? Pentru aceasta Biserica a stabilit anumite criterii de autenticitate ale tradiţiei, criterii ce se rezumă la formularea scriitorului bisericesc Vincenţiu de Lerin, care a spus că adevărata tradiţie constă în „ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toţi”. Aşadar, tot ceea ce nu probează această afirmaţie nu poate face parte din Tradiţia Bisericii, şi prin urmare, din tezaurul de credinţă al acesteia.

Dacă privim asupra modului de exprimare al cunoaşterii lui Dumnezeu, vom observa şi aici două moduri de exprimare: unul afirmativ şi unul negativ. De aceea, Biserica mai învaţă că această cunoaştere a lui Dumnezeu poate fi catafatică (adică afirmativă) şi apofatică (adică prin negaţie)

Cunoaşterea catafatică se referă de fapt la exprimarea afirmativă, pozitivă asupra lui Dumnezeu. De exemplu, când afirmăm că Dumnezeu este Bun, Drept, Atotţiitor, Atoateştiutor, Omniprezent, sau când ne referim la alte calităţi pozitive ale lui Dumnezeu, atunci spunem că aceasta este o cunoaştere catafatică, o cunoaştere afirmativă. Dimpotrivă, atunci când ne exprimăm la modul negativ asupra lui Dumnezeu, ca de exemplu, că El nu este rău, nu este finit, nu este limitat, atunci spunem că avem o cunoaştere apofatică, o cunoaştere prin negaţie. De remarcat însă că această cunoaştere apofatică nu duce, aşa cum s-ar putea crede, la neştiinţă sau la lipsă de cunoaştere, ci dimpotrivă, în raport cu Dumnezeu, cunoaşterea apofatică este un mod superior de cunoaştere. Spun asta întrucât, dat fiind caracterul unic al diviniţăţii, noi putem afirma mai multe despre Dumnezeu prin negaţie decât prin afirmaţie. Această cunoaştere apofatică este de fapt o completare a cunoaşterii catafatice.

Cu toate acestea, există un adevăr fundamental care trebuie ţinut minte. Oricât ne-am strădui noi, trebuie să recunoaştem că Dumnezeu, din cauza infinităţii şi măreţiei sale, nu poate fi cunoscut în fiinţa sa. Cu alte cuvinte, fiinţa dumnezeirii, alcătuirea ei, sau cunoaşterea ei în mod raţional, nu ne este accesibilă, întrucât există o diferenţă clară între noi, creaţia , şi Dumnezeu, Creatorul. Atunci, veţi spune, ce cunoaştem de fapt la Dumnezeu? Biserica, prin Sf. Grigorie Palama, ne învaţă că, deşi Dumnezeu, în fiinţa Sa, este inaccesibil cunoaşterii, El poate fi cunoscut prin energiile sau lucrările Sale. În acest fel, noi putem cunoaşte , de fapt, activitatea creatoare a lui Dumnezeu, activitatea proniatoare (adică modul în care el se îngrijeşte şi poartă de grijă creaţiei Sale), activitatea Răscumpărătoare şi Mântuitoare (săvârşită prin Fiul Său, Iisus Hristos), activitatea de Sfinţire şi Desăvârşire a creaţiei (prin Duhul Sfânt, care lucrează prin Sfintele Taine). Altfel spus, dacă fiinţa lui Dumnezeu rămâne inaccesibilă omului, noi putem cunoaşte pe Dumnezeu prin lucrarea pe care El o săvârşeşte în lume. Urmând acestei idei, putem spune chiar că pe Dumnezeu îl putem cunoaşte şi în împrejurările concrete ale vieţii.

Aş dori să închei acest articol prezentând şi caracteristicile cunoaşterii lui Dumnezeu. Mai întâi, cunoaşterea lui Dumnezeu este nedeplină. Întrucât puterile noastre spirituale sunt limitate, iar Dumnezeu este infinit în orice privinţă, este logic faptul că noi nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu în totalitate. Sf Apostol Pavel scrie corintenilor că: „Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa….Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.”(1 Cor 13, 9. . 12).

Apoi, cunoaşterea lui Dumnezeu este indirectă. Spuneam că, de fapt, noi nu cunoaştem fiinţa lui Dumnezeu, ci numai energiile sau lucrările Sale. Mai mult, cunoaşterea lui Dumnezeu este de fapt, analogică, adică se face prin comparaţie, deoarece raţiunea umană cunoaşte operând cu termenii pe care îi ştie deja. Când afirmăm sau negăm ceva despre Dumnezeu, mintea noastră operează cu noţiuni şi concepte pe care le-am învăţat deja, din jurul nostru. În fine, cunoaşterea noastră despre Dumnezeu este simbolică, adică noi expunem sau formulăm cunoaşterea lui Dumnezeu prin simboluri, imagini sau figuri, noţiuni şi concepte.

În speranţa că acest articol a dat destul de gândit celor ce se grăbesc să afirme că îl cunosc pe Dumnezeu, dar şi în nădejdea că a oferit destulă cunoştinţă celor ce doresc să-L cunoască pe Dumnezeu, închei cu un cuvânt al Mitropolitului Filaret al Moscovei, care spunea: „Toate cunoştinţele noastre sunt nefolositoare când noi nu-L cunoaştem pe Iisus Hristos”

Slujbele Bisericii

Religia se defineşte, în general, ca legătură a omului cu Dumnezeu. Această legătură însă are la bază câteva principii, care sunt definitorii pentru o bună „funcţionare” a acestei legături. În creştinism nu se poate vorbi de viaţă duhovnicească în Hristos fără a exista rugăciunea. Viaţa duhovnicească a credinciosului stă sub semnul rugăciunii, aşa cum viaţa trupească a sa este condiţionată de existenţa oxigenului. Rugăciunea este, dacă mergem pe această analogie, oxigenul necesar vieţii duhovniceşti.

Însă, aşa cum spuneam şi într-unul din numerele trecute, rugăciunea se poate împărţi în două mari categorii: cea personală şi cea obştească.

Rugăciunea personală se poate face oriunde, oricând şi în orice condiţii. Ea nu este îngrădită în anumite reguli de exprimare, şi are la bază libertatea şi personalitatea creştinului. Lui Dumnezeu te poţi ruga oricând, întrucât El este Omniprezent, Atotştiutor şi iubitor de oameni.

Rugăciunea de obşte este o altă formă de rugăciune, în care o comunitate de credincioşi se roagă împreună, după cuvântul lui Hristos, care spune că: „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18, 20). Această formă de rugăciune alcătuieşte viaţa Bisericii, sub forma slujbelor bisericeşti. În cadrul acestor slujbe avem de-a face cu o oarecare formă de standardizare a exprimărilor şi mişcărilor liturgice, scopul fiind dat de nevoia de ordine şi împlinire a funcţiunilor principale ale rugăciunii: lauda, mulţumirea şi cererea. Mai trebuie spus că această formă de rugăciune se face sub îndrumarea şi cu participarea activă a slujitorilor bisericeşti.

Desigur că de-a lungul timpului Biserica a trebuit să ţină cont de nevoile şi evoluţia societăţii, de aceea, de-a lungul timpului vom observa o evoluţie a rânduielii slujbelor. În acest fel, astăzi observăm cu uşurinţă că slujbele Bisericii sunt încărcate de momente simbolice care vin să ajute pe credincios în înălţarea inimii sale către Dumnezeu, dar şi în înţelegerea adevărurilor de credinţă. În aceste sens, în componenţa slujbelor vom găsi diferite elemente liturgice, care sunt aşezate după o anumită rânduială, numită şi „tipic”. Aceste elemente sunt diverse, şi ele includ: rugăciuni, cântări liturgice, lecturi din cărţile sfinte, gesturi liturgice, mărturisiri de credinţă. Toate aceste elemente sunt combinate între ele, funcţie de scopul respectivei slujbe, şi ele se încadrează întotdeauna între o formulă de început şi una de sfârşit.

Dacă ar fi să facem o împărţire a slujbelor bisericeşti, observăm că există mai multe criterii după care putem să facem această împărţire. Astfel, după structura lor, găsim trei feluri de slujbe bisericeşti:

* rugăciunea simplă, care se rosteşte de regulă de preot pentru anumite nevoi personale ale credinciosului, sau în anumite momente importante din viaţa Bisericii;

* rânduieli liturgice, care se compun de regulă dintr-o rugăciune, care constituie partea principală, şi alte câteva elemente liturgice, ca de exemplu cântări sau lecturi, care vin să întregească scopul şi semnificaţia slujbei respective;

* slujbe propriu-zise, care sunt de o întindere şi complexitate ceva mai mari, şi care corespund unor nevoi bisericeşti mai importante.

Funcţie de timpul în care slujbele bisericeşti se oficiază, avem şi aici o împărţire, după cum urmează:

· slujbe ce se oficiază în mod periodic, la momente bine stabilite în cadrul unei zile liturgice, care au o importanţă capitală în viaţa Bisericii. Aceste slujbe se mai cunosc şi sub denumirea de „Laude bisericeşti”, şi ele vin să împlinească nevoia de slujire a obştii, mai ales prin funcţiunea de laudă şi preamărire a lui Dumnezeu şi persoanelor sfinte. Viaţa Bisericii a determinat stabilirea numărului acestor laude la şapte, iar motivaţia lor este dată de cuvântul psalmistului David, care spune: „De şapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale.” (Psalm 118, 164). Denumirile acestor 7 laude sunt, în ordinea lor cronologică de desfăşurare într-o zi liturgică: Ceasul IX, Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, utrenia, Ceasurile I, III, VI, Sf. Liturghie.

· slujbe ce au caracter periodic, dar nu zilnic, şi care au o importanţă secundară în viaţa Bisericii, importanţă ce derivă din caracterul personal al rugăciunii. Aici putem enumera diverse rânduieli cu caracter personal (rugăciunea de dimineaţa, de seara, la masă), Paraclisele, Canoanele, Acatistele. Acestea se pot săvârşi atât la comun, dar şi în particular. Şi aici întâlnim cu precădere funcţiunea de laudă şi preamărire a lui Dumnezeu.

· slujbe pentru diferite nevoi personale sau obşteşti, care se cunosc sub denumirile de „Sfinte Taine” şi „Ierurgii”. Aceste slujbe au legătură imediată cu diverse momente importante din viaţa credinciosului sau a unei comunităţi de credincioşi, şi se bazează mai mult pe funcţiunea sfinţitoare a cultului public, întrucât ele au ca scop împărtăşirea harului divin către credincioşi.

Se întâmplă uneori ca, din diverse motive, anumite persoane sau grupuri de persoane să conteste această formă de vieţuire obştească a Bisericii, aducând ca argument faptul că legătura cu Dumnezeu are ca principală caracteristică unicitatea şi individualitatea persoanei, prin urmare religia ar trebui exprimată privat şi individual. Această tendinţă este observabilă mai ales în ţările secularizate ale Apusului, dar şi în cadrul cultelor protestante şi, mai ales, neo-protestante, care, deşi practică anumite forme de adunare a credincioşilor, totuşi resping viaţa Bisericii sub forma slujbelor bisericeşti. Plecând însă de la principiul iubirii în Hristos, enunţat la începutul acestui articol, putem spune cu certitudine că mântuirea nu se câştigă de unul singur şi că religia nu poate constitui o chestiune personală, aşa cum greşit afirmă anumite state europene (Franţa, Germania). Viaţa obştească a bisericii are, pe lângă celelalte scopuri spirituale, un profund caracter de echilibrare socială. Aceste forme de împreună-participare la rugăciune vin să explice credinciosului că el nu este o singularitate înaintea lui Dumnezeu, că „Tatăl nostru” din ceruri ne iubeşte pe toţi la fel. Prin urmare toţi beneficiem de chipul lui Dumnezeu sădit în noi, şi fiecare se bucură de libertate, iubire şi şansa mântuirii în mod egal. Ceea ce ne diferenţiază unii de alţii nu ar trebui să ne dezbine şi să ne izoleze, ci dimpotrivă, conform învăţăturilor Bisericii, avem de-a face cu „o unitate în diversitate”.

Prin urmare, participarea credinciosului la aceste slujbe este extrem de importantă, pentru a înţelege faptul că umanitatea este chemată la iubirea semenului, şi nu la o formă de trăire izolată. În viziunea hristică a Biserici societatea trebuie să evolueze sub forma comunităţii care are în mijloc pe Hristos, nu a grupului de indivizi, în care fiecare are idolul său.

Terorismul religios

Terorismul religios - Fundamentalismul 

Fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă, cum se crede adesea. El este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori. Selecta-rea acestora este însă o trecere la limită şi se realizează nu doar prin „decuparea“ unor valori dintre alte valori, ci prin afirmarea exclusivă şi agresivă a celor selectate şi negarea violentă a celor neselectate. El are ca expresie directă terorismul islamic şi este menit să aducă islamismul, prin orice fel de mijloc, la conducerea planetei, deoarece numai această religie – se crede - este adevărată şi importantă, numai ea are o misiune mesianică. El vizează lumea întreagă, dar mai ales civilizaţia occiden-tală, cu leagănul ei european şi configuraţia ei actuală de influenţă americană.

„Terorismul islamic care vizează Europa a evoluat în 15 ani de la un terorism de stat de orientare strategică, promovat mai ales de Iran şi care-şi recruta adepţii îndeosebi din mediul şiit sau apropiat de şiism, la un terorism marginal, fără orizont strategic, care-şi recrutează adepţii dintre elementele periferice (cartiere rău famate, periferice, studenţi marginalizaţi), suniţi şi gata să asimileze toate «jihadurile» în curs de desfăşurare (spre exemplu, cazul algerian). Acest terorism este greu de reperat (pentru că actorii sunt adesea de naţionalitate europeană şi pot să adopte «jihadul» fără să aibă vreun raport cu ţara lor de origine). Este uneori apropiat de simplul ban¬ditism şi se nutreşte dintr-o frustrare împotriva societăţii. Fundamentalismul joacă de acum înainte rolul de executoriu care este acela al Acţiunii Directe şi pe cel al Bandei care-şi face treaba“ .

Am putea spune că, din punct de vedere al acţiunilor extreme, fundamen-talismul religios a fost una din caracteristicile principale ale secolului al XX-lea. Religia s-a constituit deopotrivă într-un suport al revigorării unor tensiuni vechi, dar şi într-un instrument folosit cu abilitate şi, adesea, cu brutalitate de anumiţi conducători politici pentru legitimarea publică a unor acţiuni.

Procesul de mondializare forţată, efectele colaterale ale acesteia, creşterea să-răciei şi a gradului de insecuritate, concomitent cu mărirea enormă a decalajelor între bogăţie şi sărăcie, între lumea bogată şi lumea săracă şi cu explozia demografică au determinat populaţia să-şi pună speranţele în miracolul credinţei. Iar cea mai afectată populaţie a planetei de pe urma procesului de mondializare, îndeosebi din lupta pentru resurse, a fost şi este cea care trăieşte în lumea islamică. În plus, modul de viaţă islamic, valorile străvechi, inflexibile, respingerea acestei lumi de către civilizaţia occidentală, care o priveşte ca un fel de rezervaţie, s-au constituit în factori de consolidare a islamismului în dimensiunea sa fundamentalistă, exclusivistă, punitivă, agresivă. Fundamentalismul religios, în lumea islamică, ţine loc de naţionalism. El este deasupra naţiunilor, întrucât consideră că toată lumea islamică reprezintă o entitate religioasă şi etno-culturală.

De aceea, în numele legii islamice, grupările fundamentaliste au declanşat războiul sfânt JIHADUL. Acest război, care este foarte complex şi se duce prin toate mijloacele posibile, are două componente:

1. Realizarea şi menţinerea cu orice preţ a unităţii religioase şi etno-culturale a lumii islamice, în acest sens principalele acţiuni fiind îndreptate împotriva „liderilor arabi corupţi” şi pentru impunerea regulilor, legilor şi obiceiurilor islamice;

2. Organizarea şi desfăşurarea unor ample şi diversificate acţiuni împotriva Israelului şi a SUA, ţări pe care fundamentalismul islamic le consideră răspunzătoare pentru situaţia statelor arabe.

Organizaţiile şi grupările fundamentaliste islamice declară că menirea lor este să ducă la realizarea acestor obiective, iar legea lor unică este Coranul. Adevărul este că, uneori, jocul de interese a fost mai presus decât Coranul.

În lumea musulmană, Sharia - legea islamică - este considerată o expresie a voinţei lui Allah. Aplicarea acesteia se bazează pe un set de îndatoriri a căror respectare îi face pe supuşii musulmani să devină ţinta favorurilor divine într-o viaţă viitoare. Sharia a fost definitivată la sfârşitului secolului 9, când de altfel a şi apărut sub forma unor manuale elaborate de jurişti islamici. În forma ei clasică, legea diferă de sistemele juridice normale prin faptul că nu reprezintă doar un cod care să reglementeze relaţiile dintre oameni, ci legiferează şi legăturile oamenilor cu divinitatea. Strict juridic, Sharia stabileşte limitele legale ale existenţei umane şi are ca principale componente „legea penală” şi „legea familiei”.

Fundamentalismul islamic

„Concise Oxford Dictionar of curent English” defineşte fundamentalismul ca fiind respectarea strictă a preceptelor religioase, în special în cazul religiei islamice. Încercările de a stabili care sunt trăsăturile fundamentalismului islamic, şi chiar folosirea acestui termen au dus la dezbateri aprinse. Acesta se manifestă ca o întoarcere la credinţa adevărată, într-un Dumnezeu transcendental. Pe de altă parte, fundamentalismul apare ca o ideologie militantă, care implică şi acţiuni politice. Astfel, mişcările fundamentaliste s-au transformat în partide politice din care s-au desprins facţiunile armate. Poziţia acestor grupări s-a schimbat în funcţie de interesele de moment.

Liderii islamici au îndemnat popoarele arabe să pornească războiul sfânt – JIHADUL – împotriva Vestului, ca apoi să determine o reconciliere. Resping capitalismul, dar apără proprietatea privată. Condamnă civilizaţia occidentală, considerând-o un factor de destabilizare a Islamului, dar achiziţionează tehnică de ultimă oră pentru ca statele sau grupările islamice să devină tot mai puternice. Mişcările sunite au purtat acţiuni militare împotriva ocupaţiei sovietice, cooperând de multe ori cu SUA. America va deveni apoi „duşmanul de moarte” al lumii islamice.

Pornind de la aceste elemente, de la aceste realităţi, analiştii consideră că există două tipuri de fundamentalişti: „renaştentiştii”, care cred în mod sincer, şi „fanaticii sau extremiştii”, care se folosesc de religie în scopuri politice. Dar nici această clasi-ficare nu ajută foarte mult, deoarece „renaştentiştii” devin în mod frecvent extremişti şi invers, în funcţie de situaţie şi de schimbările de lider. Membrii acestor grupări aparţin tuturor categoriilor sociale şi sunt situaţi pe diferite trepte ale ierarhiei politice.

Însă obiectivul lor este unul singur: să transforme Islamul într-o putere mondială. Ei consideră religia islamică adevărata religie; de aceea, Islamul este şi trebuie să rămână, potrivit concepţiei lor, o putere. Forţa mişcărilor islamice îşi trage seva din credinţa adevărată în Allah. Pentru ei, Islamul reprezintă singura soluţie pentru toate problemele, de la politică până la viaţa particulară a oamenilor, de la diferite aspecte ale vieţii şi până la modul de organizare a lumii şi a statelor. Aceste idei vor putea fi puse în practică numai prin crearea unor state cu adevărat islamice, închinate lui Allah, iar acest lucru trebuie să fie îndeplinit prin toate mijloacele, inclusiv prin violenţă. Reuşita revoluţiei din Iran a încurajat tot mai mult mişcările islamice, acţiunile acestora fiind îndreptate împotriva atât a oficialităţilor, cât şi a oamenilor simpli care se opuneau ideii unui stat islamic.

Spre exemplu, numărul persoanelor ucise în confruntările dintre Israel şi palestinieni, de la debutul Intifadei din 28 septembrie 2000 până în noiembrie 2001, era de 1021 persoane, dintre care 799 palestinieni şi 222 evrei.
Serviciile secrete americane au întocmit o listă a grupurilor şi organizaţiilor tero-riste care au drept obiectiv lupta împotriva intereselor SUA în plan internaţional. Men-ţionăm că lista respectivă a fost întocmită pe baza prevederilor cuprinse în Actul de Luptă Împotriva Terorismului, încheiat în 1996.
În ţările musulmane sau guvernate de musulmani, fundamentalismul islamic, ca şi naţionalismul panarab, se constituie într-un mijloc de acces la putere. Fundamen-talismul nu este doar o mişcare religioasă, cum ar părea la prima vedere; el este deopotrivă o mişcare politică radicală, cu o ideologie (politică, în primul rând) exclusivistă şi extremistă.
Această mişcare este prezentă în Orientul Mijlociu şi în Asia, astfel:

În Iran

Dinastia Pahlavi a produs numeroase dificultăţi economice, şomaj, inflaţie şi corupţie. Ayatolahul Kmomeiny a aruncat vina pe influenţa exercitată de cei 45.000 de străini (americani). El, împreună cu alţi molahi, fundamentează o opoziţie faţă de Islam, îl răstoarnă pe şah şi creează organisme islamiste alcătuite din aşa-zişii gardieni ai revoluţiei. Mai departe, ei renunţă la modernizare, interzic controlul naşterilor, izolează ţara din punct de vedere economic şi politic şi creează o reţea în Orientul Mijlociu, cum ar fi, spre exemplu, Hezbollahul libanez. Există, desigur, şi forţe care se opun acestei acţiuni arhaice, mai ales mişcările reformiste ale preşedintelui Fafsaniani, şi lui Mohamed Khatami, care intenţionează să reintroducă o linie moderată ceea ce ar permite accesul investiţiilor străine. În 1999, au avut loc confruntări deschise între studenţii protestanţi şi forţele de securitate.

În Arabia Saudită

Cu toată prezenţa americană (la care o mare parte din populaţie se opune), Arabia Saudită practică un islamism auster, care limitează libertăţile individuale şi in-fluenţa străină. Se apreciază că un astfel de islamism nu finanţează în mod direct terorismul şi păstrează legături importante cu industria petrolieră americană.
Există însă şi unele presupuneri cu privire la amestecul Arabiei Saudite (a unor cercuri din această ţară) în reţelele teroriste, inclusiv în atacurile de la 11 septembrie 2001.

În Afganistan

Până la intervenţia americană, în urma catastrofei teroriste din 11 septembrie, fundamentalismul islamist controla 90 % din teritoriul ţării şi constituia filosofia unei guvernări care, practic, nu era foarte bine organizată. La data intervenţiei bombardamentelor americane asupra talibanilor, aveau loc lupte între facţiunile rivale susţinute de Statele Unite, de Pakistan şi de Rusia. Se apreciază că, în această ţară, care se situează pe o falie civilizaţională, spaţiu străvechi de confruntare, s-au aciuit cele mai importante baze şi centre de antrenament ale terorismului internaţional, inclusiv organizaţia Al Qaida susţinută de Osama ben Laden, principalul suspect în atacurile teroriste din 11 septembrie.

Atacurile americane asupra Afganistanului sunt pe punctul de a se încheia. Deja s-au luat măsuri pentru alcătuirea unui guvern şi, probabil, pentru readucerea la conducere a expreşedintelui Burhanudin Rabani.
În urma crizei asiatice din 1997, fundamentalismul islamist a început să pătrundă şi în unele ţări din zonă. Ca şi în Orientul Mijlociu şi în Africa de Nord, îndeosebi în Algeria şi în Egipt, el se opune regimurilor politice tradiţionale şi legitime. Cu excepţia talibanilor din Afganistan şi a fundamentaliştilor filipinezi, în zonă nu s-au înregistrat acţiuni violente, extreme. Dar fenomenul este abia la început.

În Malaezia

Guvernul condus de Mahathir Mohamed este islamist, în timp ce Partidul Islamist Maleezian (PAS), care şi-a triplat numărul de locuri în parlament, este fundamentalist şi critică politica economică a guvernului. Deşi în iulie a.c. un grup necunoscut a atacat două depozite militare, nu au avut loc, în această ţară, până în prezent atacuri teroriste.


În Indonezia
Grupuri fundamentaliste întreţin violenţa care constă în confruntări între musulmani şi creştini, atacuri cu bombe asupra ambasadei filipineze etc. Acestea destabilizează guvernarea care este musulmană.

În Filipine
Grupul Abu Sayaf este autorul unor răpiri din toamna acestui an.

În Africa
Libia şi Sudanul încearcă să-şi amelioreze relaţiile cu Occidentul, deşi sunt considerate ca state teroriste. Preşedintele Omar Bashir, în pofida opoziţiei fundamentaliste din Sudan, primeşte investitori în domeniul industriei petroliere, iar Gadafi şi-a schimbat strategia, pozând în mediator internaţional şi lider al lumii africane.

În Algeria
Mai ales în urma evenimentelor din 11 septembrie 2001 şi constituirii unei coaliţii antiteroriste mondiale, se sesizează şi aici o oarecare diminuare a extremismului fundamentalist.


Principalele caracteristici ale fundamentalismului islamic sunt următoarele:
- radicalismul puterii;
- tendinţe de izolare economică şi politică;
- suport şi export de ideologie revoluţionară;
- tendinţa de a forma o reţea internaţională;
- respingerea democraţiei de tip occidental şi a influenţei acesteia;
- există diferite ramuri ale islamismului (şiite, în Iran, sunite, în Afganistan, fraţi musulmani, în Egipt, Libia şi Sudan, FIS, în Algeria), care creează anumite diferenţe, exercitând influenţe asupra guvernelor şi parlamentelor;
- tradiţionalismul exacerbat, exclusivist şi agresiv;
- violenţa.

Militanţii extremişti sunt intoxicaţi cu dogmele unei pretinse purităţi islamice, cu sentimentul că au o datorie sfântă să se sacrifice pentru ,,regenerarea lumii”. Aceste ideologii sunt înrudite cu viziunile radicale, salvaţioniste, care au dus la ororile exterminărilor în masă, naziste ori staliniste. Naziştii şi comuniştii dezumanizau victima, care putea fi nimicită fără scrupule morale. 
 Ceea ce au în comun ideologiile totalitare din secolul XX cu islamismul radical este convingerea că umanitatea se află într-o stare de degenerescenţă. Noii nihilişti sunt adepţii cultului morţii. Ei nu pot găsi raţiuni convingătoare pentru a trăi şi caută în schimb raţiuni pentru a muri. Sunt oamenii resentimentului care resping orice formă de toleranţă şi pluralism, care nutresc o ură mortală împotriva oricărui adevăr care-i convinge de ororile lor.
 Cele mai eficiente arme împotriva terorismului rămân însă politica şi solidaritatea umană. 
Atunci când vezi copii ucişi cu sânge rece, nimeni nu se mai poate gândi la motivaţiile politice sau religioase, care au transformat nişte oameni în monştri. 
Un exemplu lăudabil, îl reprezintă cei aproape 5 milioane de musulmani din Franţa, care în semn de solidaritate cu cei doi ziarişti francezi ţinuţi ostatici, au acceptat ceea ce resping fundamentaliştii: legea privind interzicerea vălului islamic în şcoli. Sunt sigură că în lume sunt zeci de milioane de musulmani care dezaprobă orice formă de moarte şi teroare şi care pot combate aceste dezastre mai eficient decât armele.
Acea ură draconică, care-i uneşte pe terorişti, nu poate fi învinsă decât prin respectul, armonia şi toleranţa între oameni, chiar dacă aparţin unor culturi şi religii diferite.

Acesta este, în esenţă, fundamentalismul. Se pune însă o întrebare tulburătoare:
„Va fi secolul XXI un secol al confruntărilor religioase?”


BIBLIOGRAFIE
- Florian Gârz, Ghidul spionului român, Editura Obiectiv, Craiova, 2001;
- dr. GHEORGHE VĂDUVA, TERORISMUL - DIMENSIUNE GEOPOLITICĂ ŞI GEOSTRATEGICĂ. RĂZBOIUL TERORIST. RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TERORISMULUI, Centrul de Studii Strategice de Securitate, MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE STATUL MAJOR GENERAL ACADEMIA DE ÎNALTE STUDII MILITARE, Bucuresti, 2002, pag. 16, 18, 22, 32.

- Arădăvoaice, Gheorghe; Iliescu, Dumitru; Niţă, Dan Laurenţiu, Terorism,
antiterorism, contraterorism, Ed. Antet, Bucureşti, 1997, 383 pag.

- Bădescu, Ilie; Dungaciu, Dan; Baltasiu, Radu, Istoria sociologiei. Teorii contemporane, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1996, 704 pag.

- Ionescu, Ion; Stan, Dumitru, Elemente de sociologie, vol. 1, Ed. Universităţii
“A.I. Cuza”, Iaşi, 1997, 348 pag.

- Katzman, Kenneth, Terrorism: Near Eastern Groups and State Sponsors,
Congresional Research Center Report for Congress, 2001

- Popa, N.; Mihăilescu, I.; Eremia, M., Sociologie juridică, Ed. Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 1997, 124 pag.

- Rădulescu, Sorin M., Homo Sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiuneaumană, Casa de editură şi presă “Şansa” – SRL, Bucureşti, 1994, 302 pag.

- Snowden, Ben; Hayes, Laura, State-Sponsored Terrorism, 2001
XXX, Terorismul, Ed. Omega, Bucureşti, 2001, 224 pag.

- Dicţionar de analiză politică, coord: J.C. Plano, R.E. Riggs, H.S. Robin, articolele: sistem, sistem social, Ed. Ecce Homo, Bucureşti, 1993, 196 pag.

- Dicţionar de sociologie LaRousse, coord.: R. Boudon, Ph. Besnard, M.
Cherkaoui, B.-P. Lecuyer, articolele: anomie, devianţă, teoria sistemelor, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, 366pag.
- Dicţionar de sociologie, coord.: Gilles Ferreol, articolele: anarhie, anomie,
constrângere socială, devianţă şi criminalitate, sistem, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, 254 pag.

- Dicţionar de sociologie, coord.: C. Zamfie, L. Vlăsceanu, articolele: anomie,
coerciţie, conflict, contradicţii sociale, criză, echilibru social, etichetare socială, insecuritate,sistem social, terorism, Ed. Babel, Bucureşti, 1998, 754 pag.

- Patterns of Global Terrorism – 2000, U.S. Department of State, 2001
Jeremy Rifkin, Bioterorisme high-tech et révolution genetique, Le monde,
05.10.2001.

- Louise Leduc, Bioterorisme: de la science fiction ŕ la réalité, La presse, 04
septembre 2001.

- Ron Purver, La menace de terrorisme biologique en chimique sélon les sources
publiées, CSIS/SCRS, 1955.

- Robert S. Root-Bernstein, Inféction terrorism, Atlantic monthly, 1991.
Les Etats-Unis réorganissent la lutte contre la terrorism, propos de MM. Clarke
et Blitzer.

- Brad Roberts, Biological weapons: weapons of the future?, Washington DC,
Center for Strategic and International Studies, 1993.

- Terrorisme: la guerre (Terrorism: the war), www.strategic-
Road.com/dossier/terrorusa.

- François-Bernard, Huyghe – Twin Towers et Big Brothers, 09/2001,
www.strategic-Roads.com.

- Rapport 2000/02: Terrorisme chimique, biologique, radiologique et nucleaire,
Canada, 18 Decembre 1999.

- Eric de la Maisonneuve, La tragédie de l’histoire, 09/2001, Reflexion
strategique, www.strategic-Roads.com.

In curand....... "LHC (Large Hadron Collider) un posibil sfarsit al lumii?"

Aceasta tema a sfarsitului omenirii intr-o gaura neagra si dorinta savantilor fizicieni de a cauta si gasi "particula lui Dumnezeu" a deschis noi discutii cu privire la punctul de vedere al religiei si al teologiei crestine.
Care este oare opinia Bisericii cu privire la aceste cercetari stiintifice?
Sunt necesare aceste cercetari omenirii?
Descoperirea "particulei lui Dumnezeu" denota existenta Lui?
Oare sfarsitul lumii sa fie cauzat de o garura neagra ce va inghiti Pamantul?
In curand voi incerca sa ofer un punct de vedere teologic care sa ajute la intelegerea celui mai mare si mai scump experiment stiintific din toate timpurile (de la CERN).

Românii şi Brâul Maicii Domnului

Evlavia pentru Brâul Maicii Domnului a domnitorului Ţării Româneşti, Neagoe Basarab s-a materializat, între anii 1512-1520, acesta suportând cheltuielile de înnoire a incintei mănăstirii şi ridicarea unui paraclis cu hramul „Brâul Maicii Domnului”, reparat în 1794, tot cu sprijin românesc.
Apropierea de români a acestui Odor Sfant este şi faptul că Brâul Maicii Domnului este păstrat într-o raclă de argint confecţionată în secolul XVIII în Ţara Românească, raclă aflată la Mănăstirea Vatoped.
În anul 2001 Brâul Maicii Domnului a mai fost adus în România, ocazie cu care a poposit pentru scurt timp şi la Constanţa.

BRÂUL MAICII DOMNULUI A POPOSIT PENTRU O SĂPTĂMÂNĂ ÎN EPARHIA TOMISULUI

Sfinţirea bisericii militare din Mangalia şi zilele Constanţei au fost evenimente aureolate de sosirea Brâului Maicii Domnului în Eparhia Tomisului în perioada 15-22 mai, Odor adus de la mănăstirea Kato Xenias situată la 50 de km de Volos – Grecia.

Evenimentul a fost organizat de Arhiepiscopia Tomisului cu susţinerea Patriarhiei Române şi în parteneriat cu Administraţia Locală din Constanţa şi Mangalia.

In data de 15 mai 2008 Braul Maicii Domnului a sosit impreuna cu delegatia romana condusa de IPS Teodosie – Arhiepiscopul Tomisului pe aeroportul Mihail Kogălniceanu – Constanţa, apoi a fost depus spre inchinare la biserica militară de garnizoană din Mangalia cu hramurile „Intrarea Maicii Domnului în biserică” şi „Adormirea Maicii Domnului” unde a stat pana in data de 18 mai 2008 la ora 15.00 cand s-a plecat in procesiune de la Mangalia spre Catedrala Arhiepiscopala din Constanta unde a fost depus spre cinstire pana in data de 21.05.2008. Aici au venit sa se inchine si sa cinsteasca Sfantul Odor mii de credinciosi din toata Dobrogea. Arhiepiscopia Tomisului a oferit celor prezenti brosuri cu istoria vietii Maicii Domnului, acatiste, braulete subtiri si iconite cu acoperamantul Maicii Domnului.

De la Catedrala Arhiepiscopala “Sfintii Apostoli Petru si Pavel” s-a plecat in procesiune spre biserica „Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena” unde a ramas pana in zorii zilei de 22 mai.

Conform tradiţiei, Cinstitul Brâu a fost ţesut de însăşi Maica Domnului, cea care l-a şi dăruit Sfântului Apostol Toma. Până în secolul al IV-lea, cinstitul Odor s-a păstrat la Ierusalim, apoi Capadocia. Împăratul Teodosie cel Mare (379-395) l-a readus în Ierusalim. În anul 380 Arcadie, fiul împăratului, a fost salvat de la înec în mod minunat de Maica Domnului. Peste 15 ani va fi dus la Constantinopol şi păstrat, pe rând, în mai multe biserici. Începând cu anul 458 a fost depus şi la biserica din Vlaherne, biserica vlahilor. În această biserică, prin descoperire dumnezeiască, Maica Domnului a fost văzută de către Sfinţii Andrei şi Epifanie ţinând un acoperământ în mâini, din care ieşeau raze de lumină. De atunci această minune a fost inclusă în calendarul creştin la 1 octombrie, ca zi a Acoperământului Maicii Domnului. Din biserica Vlaherne, brâul a fost dus la bazilica „Sfanta Sofia” din Constantinopol. După ce împărăteasa Zoe, soţia lui Leon cel Înţelept (886-912), a fost vindecată prin puterea Cinstitului Brâu, l-a cusut cu fir de aur, formă în care se păstrează şi astăzi. Cu multă evlavie l-a aşezat din nou în racla dăruită cu mult timp înainte de împăratul Arcadie, iar ziua în care a fost reaşezat în raclă a fost consemnată în calendarul creştin în ziua de 31 august. Timp de secole, Brâul a fost păstrat în Constantinopol, după care trimişii regelui bulgar Ioniţă Caloian, l-au luat pentru a fi dăruit mai apoi Mănăstirii Vatoped din Muntele Athos de către cneazul sârb Lazăr I (1372-1389).

Datele istorice sunt consemnate de bizantinologul rus Theodor Uspenski, însă alte surse spun că Brâul a fost dăruit Mănăstirii Vatoped de către împăratul bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355), care, mai târziu, s-a şi călugărit la această mănăstire. Din cele trei fragmente ale Brâului, o parte a rămas la Vatoped, în timp ce celelalte două au fost dăruite, în anul 1522, Mănăstirii Kato Xenias, situată la 50 de km de Volos - Grecia. Conform tradiţiei, această mănăstire a fost întemeiată în timpul împăratului bizantin Andronic II Paleologul (1282-1321). Iniţial, se numea Mănăstirea „Sf. Nicolae”, fiind, ca şi astăzi, metoc al Mănăstirii Ano Xenias. Numele mănăstirii - Kato Xenias (Străina de Jos) - provine de la icoana făcătoare de minuni ajunsă în mod miraculos aici. Icoana a fost numită Xenia (Străina) deoarece venea din altă parte.

DRD. SORIN OVIDIU ANGHEL